1. Statul și societatea în spațiul românesc din Antichitate până în Evul Mediu

1.1. Civilizația geto-dacică și statul dac

Teritoriul locuit de daci era situat între Carpați, Dunăre și Tisa, iar Dacia a devenit o putere regională importantă datorită resurselor sale naturale, cum ar fi aurul, sarea și lemnul. În perioada antică, geții și dacii erau ramuri ale aceluiași popor tracic, cunoscut pentru vitejia sa și pentru sistemul său religios sofisticat.

Domnia lui Burebista (82-44 î.Hr.)

Burebista a fost primul rege care a unit triburile geto-dacice, creând un regat centralizat puternic. Sub conducerea sa, Dacia s-a extins semnificativ, controlând teritoriile de la Munții Balcani și până la râul Bug în est. În această perioadă, Burebista a implementat reforme politice și militare importante, precum și consolidarea religiei, avându-l ca sfătuitor pe marele preot Deceneu.

Totuși, după moartea lui Burebista, regatul dac s-a fragmentat în mai multe formațiuni politice independente.

Domnia lui Decebal (87-106 d.Hr.)

Decebal a devenit rege al Daciei într-o perioadă de reorganizare politică și militară a regatului dac. El a reușit să refacă unitatea statului și a întărit capacitatea defensivă a Daciei. Sistemul său defensiv era format dintr-o serie de cetăți puternic fortificate, amplasate în Munții Orăștiei, cea mai importantă fiind Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei.

Sub conducerea sa, Dacia a devenit o amenințare pentru Imperiul Roman, declanșând două războaie cu acesta.

1.2. Războaiele daco-romane

Primul război daco-roman (101-102 d.Hr.)

Împăratul Traian, dorind să subjuge Dacia și să o transforme într-o provincie romană, a lansat prima sa campanie împotriva lui Decebal în anul 101 d.Hr. Războiul a durat doi ani, încheindu-se cu o pace favorabilă romanilor. Decebal a fost forțat să devină un rege clientelar al Romei, pierzând o parte din independență, dar păstrând conducerea asupra regatului său.

Al doilea război daco-roman (105-106 d.Hr.)

În 105 d.Hr., în urma nerespectării tratatului de pace de către Decebal, Traian a lansat o nouă expediție militară împotriva Daciei. Aceasta s-a soldat cu distrugerea capitalei Sarmizegetusa și cu sinuciderea lui Decebal. În 106 d.Hr., Dacia a fost transformată în provincie romană, denumită Dacia Traiana, iar o mare parte din populația dacică a fost deportată sau asimilată.

1.3. Consecințele cuceririi romane

Romanizarea Daciei

După cucerirea Daciei, Imperiul Roman a adus coloniști din diverse părți ale imperiului în noile teritorii ocupate. Aceștia au introdus cultura romană, limba latină și un nou sistem administrativ. Acest proces de romanizare a fost esențial pentru formarea unei populații daco-romane, precursoarea poporului român.

Impactul pe termen lung

Cucerirea romană a avut un impact de durată asupra teritoriilor nord-dunărene. Așezările romane, drumurile construite și tehnologiile avansate au transformat Dacia într-o provincie bine integrată în imperiu. Procesul de romanizare a dus la formarea unei identități culturale distincte, care va supraviețui retragerii romane din 271 d.Hr. și va contribui la apariția ulterioară a poporului român.

2. Evul Mediu în spațiul românesc

2.1. Formarea statelor medievale românești (secolele XIV-XVI)

• Țara Românească și Moldova:

  • În secolul al XIV-lea, în contextul luptelor împotriva expansiunii Imperiului Otoman și a regatelor vecine, au luat naștere cele două state românești: Țara Românească, sub Basarab I (1310-1352), și Moldova, sub Dragoș și Bogdan I (1359).

  • Rolul marilor voievodate în consolidarea independenței și a structurilor politice interne.

• Transilvania:

  • În secolul al XIII-lea, Transilvania era sub suzeranitate maghiară, dar cu o autonomie locală semnificativă. Nobilii și voievodatele locale au păstrat un grad înalt de independență în cadrul regatului maghiar.

2. Evul Mediu în spațiul românesc

2.2. Consolidarea statelor medievale românești (secolele XIV-XVI)

După formarea statelor medievale românești (Țara Românească, Moldova și Transilvania), au urmat o serie de procese de consolidare politică și economică, marcate de luptele împotriva vecinilor puternici, precum Imperiul Otoman, Regatul Ungar și Polonia, dar și de reformele interne.

2.3. Relațiile cu Imperiul Otoman

Țara Românească:

• Mircea cel Bătrân (1386-1418):

  • Domnia lui Mircea cel Bătrân a fost una dintre cele mai importante în consolidarea statului Țara Românească.

  • În timpul domniei sale, Mircea a dus o politică activă împotriva expansiunii otomane, susținută de alianțe cu Regatul Ungar și de campanii militare. El a înfruntat o serie de conflicte, inclusiv bătălia de la Rovine (1395), unde a reușit să respingă o invazie otomană.

  • Spre sfârșitul domniei sale, Mircea a fost nevoit să accepte plata unui tribut către Imperiul Otoman pentru a menține autonomia țării.

Moldova:

• Ștefan cel Mare (1457-1504):

  • Ștefan cel Mare este considerat una dintre cele mai importante figuri din istoria medievală a Moldovei. În timpul domniei sale, el a reușit să mențină independența Moldovei în fața amenințărilor venite din partea Poloniei, Ungariei și, mai ales, a Imperiului Otoman.

  • Cele mai importante bătălii ale sale împotriva otomanilor au fost Bătălia de la Vaslui (1475), în care Ștefan a obținut o victorie decisivă, și Bătălia de la Valea Albă (1476), unde Moldova a fost înfrântă, dar Ștefan a reușit să mențină autonomia statului, acceptând plata unui tribut către otomani.

  • Sub domnia lui Ștefan cel Mare, Moldova a cunoscut o perioadă de prosperitate economică și de dezvoltare culturală, remarcându-se prin construcția de biserici și mănăstiri.

Transilvania:

• În secolele XV-XVI, Transilvania a avut o poziție de voievodat autonom în cadrul Regatului Ungar, dar cu un statut aparte. După bătălia de la Mohács (1526) și căderea Regatului Ungar în fața otomanilor, Transilvania a devenit un principat autonom sub suzeranitate otomană, menținându-și structurile politice și culturale proprii.

3. Perioada modernă timpurie (secolele XVII-XVIII)

3.1. Creșterea influenței otomane în Țările Române

După consolidarea suzeranității otomane asupra Țării Românești și Moldovei, influența politică și militară a Imperiului Otoman s-a intensificat. Cu toate acestea, Țările Române au reușit să-și păstreze un grad semnificativ de autonomie internă, conducătorii locali fiind recunoscuți de Poartă (sediul guvernului otoman).

Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601):

• Mihai Viteazul a fost domn al Țării Românești între 1593 și 1601 și este cunoscut pentru încercările sale de a unifica cele trei principate românești sub un singur conducător.

• În 1595, Mihai Viteazul s-a alăturat Ligii Sfinte, o alianță anti-otomană sprijinită de Papalitate, în care s-au implicat și Austria și Polonia. În această perioadă, Mihai a obținut o serie de victorii împotriva otomanilor, inclusiv Bătălia de la Călugăreni (1595).

• Unirea din 1600: Mihai Viteazul a reușit pentru scurt timp să unească Țara Românească, Moldova și Transilvania, devenind primul conducător care a realizat o astfel de unire. Cu toate acestea, unirea a fost de scurtă durată, iar Mihai a fost asasinat în 1601.

3.2. Perioada fanariotă (1711-1821)

În secolul al XVIII-lea, suzeranitatea otomană s-a intensificat, iar domniile pământene din Țara Românească și Moldova au fost înlocuite de domnii fanariote. Aceștia erau domnitori numiți direct de Poarta Otomană, provenind din familii grecești de rang înalt din cartierul Fanar din Constantinopol.

Caracteristicile domniilor fanariote:

• Centralizarea puterii: Domnii fanarioți, deși străini de originea lor, au încercat să modernizeze și să centralizeze administrația, introducând reforme fiscale și administrative.

• Politica fiscală: Domniile fanariote au fost caracterizate de o fiscalitate excesivă, menită să satisfacă cererile financiare ale Imperiului Otoman. Aceasta a avut un impact negativ asupra economiei locale și a dus la o mare nemulțumire socială.

• Reformele sociale și culturale: Cu toate acestea, perioada fanariotă a dus și la reforme culturale, prin sprijinirea educației și a tipografiilor. S-au făcut încercări de modernizare a structurilor politice și economice, pregătind terenul pentru epoca modernă.

4. Epoca modernă (secolul XIX)

4.1. Revoluția de la 1848 în Țările Române

• Context european și influența ideilor liberale:

  • Revoluțiile de la 1848 din Europa au fost o manifestare a valului de idei liberale și naționale care au influențat și Țările Române. La nivel european, revoluțiile au fost declanșate de crize economice și nemulțumiri sociale, combinate cu dorința de reforme politice și constituționale.

• Revoluția din Țara Românească:

  • În Țara Românească, revoluția de la 1848 a fost condusă de o serie de intelectuali și politicieni liberali, cum ar fi Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Magheru. Aceștia au cerut reforme democratice, printre care abolirea clăcii și a boierescului, precum și o constituție.

  • Revoluția a fost înfrântă de forțele otomane și ruse, dar ideile liberale au continuat să influențeze politica din Principate în deceniile următoare.

4. Epoca modernă (secolul XIX) - continuare

4.2. Unirea Principatelor Române (1859)

Unirea Principatelor Române a fost un pas esențial în formarea statului român modern. Contextul european favorabil, marcat de declinul Imperiului Otoman și de creșterea influenței marilor puteri occidentale, precum Franța și Rusia, a oferit ocazia pentru îndeplinirea idealului național al românilor.

Contextul intern și extern:

• După înfrângerea revoluțiilor de la 1848, ideile naționale și de unificare au continuat să fie susținute de elitele românești.

• Congresul de la Paris (1856) a stabilit o organizare specială pentru Principatele Române, care rămâneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar beneficiau de o anumită autonomie, fiind conduse de doi domnitori aleși.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza:

• În ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor atât în Moldova (5 ianuarie), cât și în Țara Românească (24 ianuarie), realizând astfel unirea personală a celor două principate, deși formal, acestea rămâneau sub suzeranitatea otomană.

• Alegerea lui Cuza a fost acceptată de marile puteri europene, iar Unirea a fost recunoscută oficial în 1861.

4.3. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Reformele lui Cuza:

• Reforma agrară (1864): Una dintre cele mai importante reforme ale domniei lui Cuza a fost reforma agrară, care a desființat claca și i-a împroprietărit pe țăranii care aveau loturi mici. Aceasta a avut ca scop modernizarea agriculturii și reducerea tensiunilor sociale dintre țărani și marii proprietari de pământ.

• Secularizarea averilor mănăstirești: O altă reformă majoră a fost secularizarea averilor mănăstirești (1863), care a dus la trecerea proprietăților deținute de mănăstiri sub controlul statului. Aceasta a crescut veniturile statului și a redus puterea economică a Bisericii Ortodoxe.

• Reforma învățământului: Cuza a introdus legi care au făcut învățământul primar obligatoriu și gratuit pentru toți copiii, punând astfel bazele unui sistem de educație publică modern.

Problemele politice:

• Deși reformele lui Cuza au fost importante pentru modernizarea statului, ele au întâmpinat rezistență din partea marilor proprietari de pământ și a boierilor conservatori.

• În 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice în urma unei conspirații organizate de „monstruoasa coaliție” dintre conservatori și liberalii moderați.

4.4. Domnia lui Carol I (1866-1914)

După abdicarea lui Cuza, pe tronul României a fost adus prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a devenit Carol I al României. Sub conducerea sa, România a cunoscut o perioadă de stabilitate politică și de progres economic.

Constituția din 1866:

• Carol I a promulgat Constituția din 1866, care a fost una dintre cele mai moderne constituții din Europa la acea vreme. Aceasta a transformat România într-o monarhie constituțională, cu un regim parlamentar și cu drepturi și libertăți garantate pentru cetățeni.

• Constituția din 1866 a stabilit și o separare clară a puterilor în stat, cu un parlament bicameral (Camera Deputaților și Senatul).

Independența României (1877-1878):

• Unul dintre cele mai importante evenimente din timpul domniei lui Carol I a fost Războiul de Independență (1877-1878). În contextul războiului ruso-turc, România s-a aliat cu Rusia împotriva Imperiului Otoman.

• După victoriile românești de la Plevna și Grivița, România și-a declarat independența față de Imperiul Otoman la 9 mai 1877.

• Tratatul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României, dar a impus cedarea sudului Basarabiei către Rusia. În schimb, România a primit Dobrogea, cu acces la Marea Neagră.

4.5. România la începutul secolului XX

Regatul României:

• În 1881, Carol I a fost încoronat ca rege al României, iar țara a devenit oficial un regat. Acest moment a marcat consolidarea poziției României pe scena internațională, iar Carol I a jucat un rol activ în dezvoltarea economică și militară a țării.

Dezvoltarea economică și socială:

• La începutul secolului XX, România a cunoscut o creștere economică rapidă, datorată în mare parte exploatării resurselor naturale, în special petrolul și agricultura.

• Totuși, tensiunile sociale erau în creștere, în special din cauza inegalităților economice și a condițiilor dificile de viață pentru țărani. Aceasta a dus la răscoala țărănească din 1907, care a fost reprimată violent de către autorități.

5. România în secolul XX

5.1. România în Primul Război Mondial (1914-1918)

Intrarea României în război:

• La începutul Primului Război Mondial, România a adoptat o politică de neutralitate (1914-1916), dar în 1916, sub conducerea regelui Ferdinand I, România a intrat în război de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia) pentru a-și îndeplini obiectivele naționale, în special unirea cu Transilvania, aflată sub stăpânirea Austro-Ungariei.

Campania militară:

• Inițial, armata română a obținut succese în Transilvania, dar în fața contraofensivei germano-austro-ungare, România a fost înfrântă și nevoită să evacueze Bucureștiul, guvernul retrăgându-se la Iași.

• După semnarea Păcii de la Buftea (1918), România a ieșit temporar din război, dar s-a reîntors în luptă în 1918, când soarta războiului s-a întors în favoarea Antantei.

Marea Unire (1918):

• La sfârșitul războiului, în urma prăbușirii Austro-Ungariei și Rusiei, provinciile românești aflate sub dominație străină au decis unirea cu România:

  • Basarabia (27 martie 1918),

  • Bucovina (28 noiembrie 1918),

  • Transilvania (1 decembrie 1918).

• Aceste uniri au fost recunoscute prin Tratatul de la Trianon (1920), care a stabilit granițele României Mari.

​

5. România în secolul XX - continuare

5.2. România în perioada interbelică (1918-1939)

România Mare (1918-1940)

După încheierea Primului Război Mondial și realizarea Marii Uniri, România s-a aflat într-o nouă etapă istorică, devenind un stat multinațional și multietnic. Granițele sale au fost recunoscute de marile puteri prin tratatele de pace de la Versailles și Trianon.

Probleme interne

După unificare, România s-a confruntat cu o serie de provocări interne:

• Diversitatea etnică și culturală: România Mare cuprindea o populație eterogenă, incluzând români, maghiari, evrei, germani, ucraineni și alte minorități etnice. Integrarea acestor grupuri în noul stat a reprezentat o provocare politică și socială.

• Reforma agrară: Una dintre principalele probleme era distribuția inegală a terenurilor agricole. După 1918, guvernul român a inițiat o reformă agrară prin care s-au redistribuit pământurile către țărani, dar implementarea acesteia a fost adesea greoaie și incompletă.

• Consolidarea instituțiilor democratice: Constituția din 1923 a fost un pas important în stabilirea unui regim democratic, cu drepturi și libertăți garantate pentru cetățeni, dar partidele politice și instituțiile democratice erau încă fragile.

Dezvoltarea economică și socială

În perioada interbelică, România a cunoscut o dezvoltare economică semnificativă, mai ales în sectorul agricol și în exploatarea resurselor naturale, în special petrolul. Cu toate acestea, creșterea economică nu a fost uniformă, iar discrepanțele dintre mediul rural și cel urban au rămas pronunțate.

Politica externă

România a urmărit o politică externă pro-occidentală, consolidându-și relațiile cu Franța și Marea Britanie, dar și cu statele nou formate din Europa de Est, cum ar fi Cehoslovacia și Polonia, în cadrul alianței Micii Înțelegeri (1921).

Criza politică și ascensiunea extremismului

În anii ’30, România, la fel ca multe alte state europene, a fost afectată de Marea Criză Economică din 1929-1933. Criza economică a accentuat tensiunile sociale și politice și a favorizat ascensiunea mișcărilor politice extremiste, cum ar fi Garda de Fier (Legiunea Arhanghelului Mihail), un partid fascist și ultranaționalist condus de Corneliu Zelea Codreanu.

Dictatura regală (1938-1940)

În fața instabilității politice și a amenințărilor extremiste, regele Carol al II-lea a instaurat în 1938 un regim de dictatură personală, desființând partidele politice și instaurând o dictatură regală. Acest regim a durat până la abdicarea forțată a regelui în 1940.

5.3. România în al Doilea Război Mondial (1939-1945)

Contextul european și alianțele

În perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, România s-a aflat într-o poziție dificilă din punct de vedere geopolitic. Pe de o parte, se confrunta cu presiunile Uniunii Sovietice, iar pe de altă parte, era amenințată de expansiunea Germaniei naziste și a aliaților săi.

Pierderea teritoriilor (1940)

În anul 1940, România a suferit mari pierderi teritoriale:

• Basarabia și nordul Bucovinei au fost cedate Uniunii Sovietice în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940.

• Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), sub presiunea Germaniei și Italiei.

• Cadrilaterul (sudul Dobrogei) a fost cedat Bulgariei în urma Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940.

Guvernul lui Ion Antonescu și intrarea în război

În septembrie 1940, regele Carol al II-lea a abdicat, iar generalul Ion Antonescu a preluat conducerea statului, instaurând un regim autoritar. Antonescu s-a aliat cu Germania nazistă și a decis să participe la Operațiunea Barbarossa (1941), invazia germană împotriva Uniunii Sovietice, în speranța de a recupera teritoriile pierdute.

Participarea României la război (1941-1944)

• România a luptat de partea Axei (Germania, Italia, Japonia) în campaniile din Basarabia, Crimeea și Stalingrad.

• După dezastrul de la Stalingrad (1943), pierderile României au crescut, iar sprijinul pentru război a scăzut considerabil.

• În august 1944, regele Mihai I a organizat o lovitură de stat, înlăturându-l pe Antonescu și schimbând alianțele României. România s-a alăturat Națiunilor Unite (Aliații), luptând împotriva Germaniei naziste până la finalul războiului.

5.4. România sub regimul comunist (1947-1989)

Instaurarea regimului comunist (1947-1952)

După al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice, iar regimul comunist s-a instaurat treptat. În 1947, regele Mihai I a fost forțat să abdice și să plece în exil, iar România a fost proclamată Republică Populară.

Perioada stalinistă (1948-1965)

În primele decenii ale regimului comunist, România a urmat modelul sovietic de organizare politică și economică:

• Colectivizarea agriculturii: Țăranii au fost forțați să își predea pământurile statului, iar fermele au fost transformate în cooperative agricole.

• Naționalizarea industriei: Toate întreprinderile private au fost confiscate de stat, iar economia a fost centralizată.

• Represiunea politică: Oricine se opunea regimului comunist sau exprima simpatii pro-occidentale era persecutat de Securitate, poliția secretă a regimului.

Politica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

• Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost primul lider comunist al României, iar regimul său a fost caracterizat de represiune și subordonare față de Uniunea Sovietică.

• În anii ’60, Gheorghiu-Dej a început o ușoară distanțare față de influența sovietică, încercând să promoveze o politică externă mai independentă.

Regimul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

Nicolae Ceaușescu a preluat puterea în 1965 și a condus România până la Revoluția din 1989. În primii ani, Ceaușescu a fost privit favorabil atât în țară, cât și în străinătate, datorită politicii sale de independență față de Uniunea Sovietică și de refuzul participării la invazia Cehoslovaciei în 1968.

Cultul personalității și economia centralizată:

• În anii ’70 și ’80, regimul Ceaușescu a devenit din ce în ce mai autoritar, iar liderul comunist a dezvoltat un cult al personalității fără precedent, fiind prezentat ca un conducător providențial.

• Politica economică a regimului a fost marcată de investiții masive în industrializare, dar și de o criză economică gravă în anii ’80, care a dus la raționalizarea alimentelor și a energiei.

Represiunea și Revoluția din 1989:

• Nemulțumirea populației față de condițiile de trai s-a accentuat în anii ’80, iar regimul Ceaușescu a răspuns cu o represiune dură împotriva oricărei forme de opoziție.

• În decembrie 1989, în urma unei serii de proteste masive la Timișoara și București, regimul Ceaușescu a fost răsturnat, iar dictatorul și soția sa au fost executați pe 25 decembrie 1989.

6. România după 1989 – Tranziția post-comunistă și integrarea în structurile internaționale

6.1. Revoluția din 1989 și căderea regimului comunist

Protestele din Timișoara și București

În decembrie 1989, România a fost zguduită de o serie de proteste populare care au început la Timișoara și s-au extins rapid în alte orașe, inclusiv la București. Nemulțumirea generală față de regimul Ceaușescu, coroborată cu represiunile brutale și condițiile de trai tot mai grele, au determinat o revoltă masivă a populației.

Înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu

La București, pe 21 decembrie 1989, Ceaușescu a încercat să țină un discurs public de condamnare a protestelor, dar mulțimea a început să scandeze împotriva lui. Pe 22 decembrie, Ceaușescu și soția sa au fugit din capitală, însă au fost capturați și executați pe 25 decembrie 1989, în urma unui proces sumar.

Formarea Frontului Salvării Naționale (FSN)

După căderea lui Ceaușescu, puterea a fost preluată de Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion Iliescu, o organizație formată din foști membri ai Partidului Comunist, intelectuali și activiști disidenți. FSN a promis reforme democratice și o tranziție către o economie de piață.

6.2. Tranziția spre democrație și economia de piață (1990-2000)

Alegerile din 1990 și 1992

În 1990, au avut loc primele alegeri libere din România, iar FSN a câștigat detașat. Ion Iliescu a fost ales președinte, dar rezultatul alegerilor a fost contestat de o parte a populației, care considera că FSN continua să păstreze structuri și oameni din vechiul regim comunist.

Mineriadele (1990-1991)

Nemulțumirile sociale și politice au culminat cu o serie de proteste masive, în special cele din Piața Universității din București. Pentru a înăbuși protestele, Iliescu a apelat la sprijinul minerilor din Valea Jiului, care au venit în capitală în iunie 1990 și au recurs la violențe împotriva demonstranților. Aceste intervenții, cunoscute sub numele de Mineriade, au fost criticate pe scară largă și au afectat imaginea regimului post-comunist.

Reformele economice

Începând cu anii ’90, guvernele României au început un proces de tranziție de la economia centralizată la economia de piață. Printre principalele măsuri adoptate s-au numărat:

• Privatizarea întreprinderilor de stat,

• Liberalizarea prețurilor,

• Reformele fiscale și financiare.

Acest proces a fost însă marcat de corupție, ineficiență și dificultăți sociale, cum ar fi creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai.

6.3. România și integrarea în structurile internaționale

Apropierea de NATO și UE

Începând cu anii ’90, România și-a declarat intenția de a adera la NATO și Uniunea Europeană. Aceste obiective au fost susținute de toate guvernele care s-au succedat în acea perioadă și au condus la o serie de reforme politice, economice și sociale.

Aderarea la NATO (2004)

După ce a îndeplinit o serie de condiții impuse de NATO, România a fost invitată să devină membru al alianței în 2002. În 2004, România a aderat oficial la NATO, consolidându-și astfel poziția de aliat al Occidentului și de garant al securității în regiunea Europei de Est.

Aderarea la Uniunea Europeană (2007)

Procesul de aderare la Uniunea Europeană a fost mai complex, deoarece România a trebuit să implementeze reforme ample pentru a-și moderniza sistemul juridic, administrația publică și economia. În urma unui proces de negociere îndelungat, România a devenit membră a UE la 1 ianuarie 2007. Aderarea a oferit României acces la fonduri europene, dar și obligația de a respecta standardele UE în domenii precum drepturile omului, economia de piață și statul de drept.

6.4. România în Uniunea Europeană și NATO (2007-prezent)

Impactul aderării la Uniunea Europeană

Aderarea României la UE a avut un impact semnificativ asupra economiei și societății românești:

• Fondurile europene: România a beneficiat de fonduri importante din partea UE pentru dezvoltarea infrastructurii, agriculturii și pentru modernizarea administrației publice.

• Migrația: După 2007, milioane de români au migrat în țări din Europa de Vest, în special în Italia, Spania și Germania, în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite. Această migrație a avut un impact economic și social asupra României, atât pozitiv (remitențe financiare), cât și negativ (scăderea populației active).

Provocările post-aderare

Deși aderarea la UE a adus numeroase beneficii, România s-a confruntat și cu o serie de provocări, cum ar fi:

• Corupția: România a fost monitorizată îndeaproape de UE în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), datorită problemelor legate de corupție și funcționarea sistemului judiciar.

• Modernizarea infrastructurii: Deși au fost investite sume considerabile, modernizarea infrastructurii rutiere și feroviare a fost lentă și ineficientă.

România și criza financiară din 2008

Criza financiară globală din 2008 a afectat grav economia României, provocând o recesiune puternică. Guvernul a fost nevoit să adopte măsuri de austeritate, inclusiv tăieri de salarii și creșteri de taxe. Aceste măsuri au fost nepopulare și au condus la proteste masive.

6.5. Evoluții recente și provocările României în secolul XXI

Lupta împotriva corupției

Începând cu 2010, România a intensificat lupta împotriva corupției, în special prin activitatea Direcției Naționale Anticorupție (DNA), care a adus în fața justiției numeroși politicieni de rang înalt și oameni de afaceri. Această campanie a fost privită favorabil de populație, dar a generat și conflicte politice intense.

Protestele din 2017

În 2017, România a fost martora celor mai mari proteste de la Revoluția din 1989, generate de o ordonanță de urgență care slăbea legislația anti-corupție. Protestele au mobilizat sute de mii de oameni, care au cerut demisia guvernului și au atras atenția asupra problemelor de corupție la nivel înalt.

România în context european și global

• Politica externă: România continuă să fie un membru activ al NATO și al UE, promovând securitatea în regiunea Mării Negre și consolidând relațiile economice și diplomatice cu Occidentul.

• Provocările demografice: Emigrarea masivă și scăderea natalității au dus la o scădere demografică semnificativă, punând presiune asupra sistemelor sociale și economice din România.

• Integrarea digitală și economică: România a înregistrat progrese semnificative în sectorul IT, devenind unul dintre huburile tehnologice din Europa de Est.